Eu? Chiar eu? Să mă ridic în picioare?

Şi mă ridic în picioare… iată-mă in mijlocul clasei, parcă goală. Nu am nici un prieten aici, numai priviri descurajatoare. Nu ştiu ce să îi răspund doamnei profesoare. Cine sunt eu să judec pe Eminescu?

Motivul principal e neatenţia, dar cum să fii atent cu atât de multe probleme pe cap; şi ştiu ce gândiţi: Ce probleme poate avea o adolescentă pe clasa a 10-a?

Problemele mele sunt ca o boală netratată, una pe care o iei de la metrou ca să o plimbi tot oraşu'. O mică boală netratată poate evolua în ce vrea ea... Poate evolua... Parcă lumea e altfel când ajungi la liceu... îţi vezi altfel mama, tatăl, prietenii, tot.

Profesoara şi-a pierdut răbdarea cu mine aşa că acum sunt din nou în lumea mea. Să vă descriu lumea mea: trăiesc o viaţă modestă, destul de modestă... mai modestă decât a altora, modestă. Mama e o fiinţă iubitoare, dar în ultima vreme s-a reprofilat. Imaginea ei contează cel mai mult din familia noastră. Mereu am zis „noroc cu mămica, uite ce ne iubeşte, ne îngrijeşte, ne ajută” ca să ajung la vârsta de 17 ani şi să îmi dau seama că nu putea să fie văzută în public cu tata sau cu mine arătând de parcă nu avem casă, deci trebuiam îngrijiţi. Nu a fost mereu aşa, a fost o vreme când eram cea mai bună din clasă, toţi erau prietenii mei şi asta datorită mamei care mereu îşi găsea timp să mă ajute cu temele, să îmi aranjeze hăinuţe pentru şcoală, tot. Dar a apărut un mic obstacol, nu, mint, e un obstacol mai mare: tata. Venind zilnic de la o muncă asiduă modul său de relaxare era o bere, două, trei, iar apoi începea cu criticismul lui care o debusola pe mama din prima clipă.

Nu am înţeles de ce mama nu mai continua să mă ajute, decât într-o zi: Nu mi-am dat seama prea bine la chimie cum se îmbârligă atomii şi la şcoală eu am fost solicitată la tablă. Am scris ce am înţeles de acasă, iar cand profesoara m-a intrerupt cu un ton ridicat „Nu aşa copilă!” m-am speriat. A încercat să îmî explice dar parcă doar eu din clasă nu ştiam nimic şi a continuat să ridice tonul. M-am pierdut complet, sângele trecea din vene în piele, m-am roşit toată la faţă iar colegii urmăreau un spectacol de zile mari. Simţeam un sentiment de euforie, mă pierdeam în spaţiu, tabla şi băncile zburând în depărtare, “Fugi!” , dar nu am putut. De ce zbiară? Ce nu e bine? Ce? Atunci mi-am dat seama ce simte mama: neputiinţă. Parcă totul s-a prăbuşit, sau cel puţin îmi doream să cad cu podeaua; exerciţiul nu îl puteam face, să plec la loc fără să îl înţeleg era exclus din punctul de vedere al doamnei profesoare.

Biata mama. A zis că o să rezolve ea situaţia. Aşa s-a gândit să se pună pe dietă. Dacă va fi frumoasă atunci tata nu ar îndrăzni să o indispună. Mereu am crezut că cel mai urât lucru e o femeie frumoasă plângând. Ăsta e un pleonasm, nu poţi fii frumoasă şi să plângi în acelaşi timp. Nu am înţeles ideea mamei; era frumoasă. Avea o faţă angelică, deşi atunci când zici angelic te gândeşti la o fiinţă micuţă de statură, cu un par blond, o faţă rotundă şi un zâmbet cald. Ei bine, un înger adevărat e mama: izvorul negru de bucle ce învăluie doi ochi căprui, nevinovaţi, îţi dau o senzaţie de protecţie de parcă braţele-i ocrotitoare, ele, şi numai ele, mă pot adăposti. Dar pe ea cine să o apere?

--- Asta a fost partea I. Next time... ---

Shorty *