v-ati gandit vreodata ce va face sa simtiti ca traiti?

in ultima vreme, in urma unei stari generale de tristete metafizica, m-am analizat (probabil excesiv ca de obicei) si am ajuns la concluzia urmatoare: pain makes you feel alive. oricat de emo ar suna, e adevarat. cum ai sti ca traiesti daca nu te-ar durea? ganditi-va numai la oamenii aia care au o anumita boala prin care nu simti durerea. sa zicem ca au o hemoragie interna grava, si nu pot sa simta; pot muri fara sa stie de ce.

cold makes you feel alive. cand e rece, foarte rece, bate vantul, ploua, ninge, insipiri aerul ala care iti sfasie caile respiratorii, mainile iti ingheata si nici macar nu simti nevoia sa cauti caldura unei alte maini, si te doare tare de tot, asa de tare incat nu te mai doare deloc, pentru ca simti ca traiesti. si atunci e chiar frumos, si ai sta acolo pentru tot restul vietii, pentru ca atat timp cat te doare nu esti mort.

filozofic vorbind, e relativ daca existam sau nu (si asta ma face sa ma gandesc la poezia lui edgar allan poe "a dream within a dream"). dar frigul ma face sa stiu ca traiesc, ca n-am murit, ca de fapt exist, cel putin acum, ca daca ma doare e bine, sunt inca eu. si totusi sunt departe de-a fi vreun fel de masochista, desi cred ca toti suntem masochisti intr-o anumita masura, ca ne plac lucrurile care ne fac sa ne doara, dar asta demonstreaza numai ca nu vrem sa murim. e bine sa te doara din cand in cand, te face sa te gandesti la ce conteaza, desi se poate sa iti dai seama ca nimic nu conteaza. mai ales in stari din astea metafizice, cand singurul lucru care iti aminteste ca traiesti e frigul. si atunci te gandesti ca esti singurul om din lume, ca numai tu iti dai seama ca traiesti, ca peste tot in jur sunt numai cadavre si fantome, si ca lumea e un cimitir plictisit. ai vrea poate sa nu fi singur, sa stii ca cineva se gandeste la tine, ca nu sti numai tu ca traiesti, ca nu e numai vantul si ploaia care sa-ti tina de frig. ai vrea sa-i mai fie cuiva frig, sa-ti fie frig impreuna. sa-ti fie frig si nu cald, pentru ca daca iti e cald, ai murit!

azi va doresc sa va fie frig!

Take this kiss upon the brow!
And, in parting from you now,
Thus much let me avow-
You are not wrong, who deem
That my days have been a dream;
Yet if hope has flown away
In a night, or in a day,
In a vision, or in none,
Is it therefore the less gone?
All that we see or seem
Is but a dream within a dream.
I stand amid the roar
Of a surf-tormented shore,
And I hold within my hand
Grains of the golden sand-
How few! yet how they creep
Through my fingers to the deep,
While I weep-
while I weep!
O God! can I not grasp
Them with a tighter clasp?
O God! can I not save
One from the pitiless wave?
Is all that we see or seem
But a dream within a dream?

edgar allan poe, a dream within a dream

ralu