si tot vorbind de cimitire and stuff, mi-am adus aminte de o chestie pe care am scris-o cu ceva vreme in urma dar care inca imi place:d so, enjoy!


Era mult fum in jur; fum, miros de vin, rasete si bucle blonde, satene si negre. Guri rosii, pline, flirtau cu mustati aranjate si pieptanate la cel mai bun frizer din oras. Rochii ample imbracau taliile de viespe si se unduiau in ritmul muzicii anilor '40. patefonul muncea din greu in seara aceea, dand viata unei petreceri cum erau doar in vremurile acelea.
Miscandu-se agale, cu gratie si senzualitate, o femeie traversa camera. Matasea violeta ii mangaia corpul suplu, tanar si atat de melancolic. Degetele ei lungi si subtiri atingeau in treacat contururile mobilei, iar albeata lor stralucea pe lemnul de mahon. Buzele frumos conturate fredonau o melodie care parea sa o faca visatoare. O fi fost vreo melodie de dragoste? O fi plecat sotul ei la razboi, lasand-o prada unei lumi care n-o intelege? Ochii ii erau uscati, insa. Nu se vedea nicio urma de regret in ei, nicio tristete. De fapt, nu se citea nimic in ochii aceia migdalati, nu prea mari, dar de un verde intens. Ar fi putut sa gandeasca orice, caci gandurile nu i se oglindeau in ochi.
Ceilalti pareau ca nici n-o observa pe frumoasa singuratica. E adevarat ca nici ea nu parea sa-i observe pe ei. Erau oameni din lumi diferite. Ei erau atat de vii, iar ea atat de...evanescenta. Pielea ei aproape stravezie iti dadea sentimentul ca o atingere ar putea-o destrama, ca pe o carte veche de secole. Reusea sa fie atat de departe de zgomotul si veselia care o inconjurau, incat te intrebai daca macar simte ceva din toate astea. Era ceva straniu in prezenta ei, ceva de nedescris. Era ca o fantoma intre oamenii aceia galagiosi. Cum ajunsese acolo? De ce venise? Ce crampei de amintire fredonau buzele ei? Ce caldura pierduta cautau degetele de gheata?
O intraga poveste imi trecea prin minte in timp ce priveam poza de pe mormantul acela atat de vechi. Asa mi-o imaginam pe femeia din fotografie, la fel de singura si de misterioasa precum piatra aceea roase de vreme, roasa de uitare, distrusa de Nimic. Ce ramane dupa ce nu mai suntem? Ne pastreaza oare amintirea toate locurile in care am fost? Ne mai simt parfumul hainele pe care le-am purtat odata?
Imi plac mult mormintele. De fiecare data cand mergem la cimitir, sa aprindem lumanari pentru bunicul sau strabunicii mei, eu ma plimb si caut pietre funerare vechi, cat mai vechi, cu poze pe ele. Le privesc mult si imi imaginez ce viata au avut oamenii aceia, cum erau vremurile in care au trait, cum erau ei. Ma gandesc la bucuriile pe care le-au simtit, la lacrimile pe care le-au varsat, la toate visurile, sperantele si dezamagirile pe care le-au trait.
Chipurile de pe morminte imi amintesc ca atatia oameni au trait candva, intr-o vreme in care eu nu eram, ca nu i-am intalnit, ca stau acum in fata singurului lucru care mai aminteste lumii de existenta lor, de faptul ca erau si nu mai sunt, in timp ce o fiinta care le e complet straina se gandeste la ei, cand toti cei care i-au cunoscut au murit si ei sau au uitat. E atat de frumos sa ma gandesc ca numai eu stiu ca ei au trait, au iubit si au suferit pe acest pamant si simt ca am o ciudata legatura cu oamenii acestia care au murit cu atata timp in urma.
Nu ma gandesc niciodata la moartea lor; fascinanta mi se pare doar viata lor, la care eu n-am fost martora, o viata care e uitata acum, o viata al carei singur memento e acest mormant, aceasta ruina, si o poza alb-negru. Pentru mine, care traiesc acum, singura dovada ca a existat timp inainte sa ma nasc eu sunt aceste morminte care imi par mai vii decat orice carte de istorie.
Si eu o sa mor intr-o zi. Asta e poate cel mai sigur, singurul lucru de care sunt sigura in legatura cu viata mea. Acum sunt tanara, iar gandul mortii e doar o idee indepartata, ceva ce stiu ca se va intampla, dar care nu ma schimba cu nimic, care nu inseamna nimic pentru mine. In cimitir, langa mormintele pe care le privesc, in fotografiile celor care au murit, acolo imi simt propria moarte mult mai aproape. Imaginandu-mi viata acelor oameni pe care nu i-am cunoscut niciodata,ma gandesc ca si mormantul meu va fi printre acelea care ma fascineaza atat de tare. Poate odata va trece si pe langa piatra mea funerara cineva si se va intreba cine am fost, ce viata am avut. Voi auzi eu oare toate aceste lucruri? Voi fi undeva, deasupra, ca sa-i raspund aceluia care se va gandi la mine cand corpul meu va fi descompus de multa vreme, cand piatra mormantului meu va fi o ruina? Va simti oare cineva si pentru existenta mea emotia pe care o simt eu privind toate vietile care ma inconjoara intr-un cimitir?
Pentru mine cimitirul e un loc atat de linistit si totusi atat de plin de viata, de plin de poveste. Cand vin la cimitir, oamenii se gandesc la cei pe care i-au pierdut, la cei de care isi amintesc, la cei care le-au fost apropiati, la cei a caror viata se leaga de a lor. Acesti oameni isi vad moartea in moartea celor dragi lor. Eu ma gandesc doar la aceia a caror viata imi e complet necunoscuta , la aceia de care nu ma leaga nimic si de care ma simt totusi mai aproape decat de cei pe care i-am cunoscut. Ceilalti oameni isi amintesc de cei pe care i-au cunoscut; eu imi amintesc de cei care imi sunt straini si imi vad moartea in vietile lor, pentru ca si viata mea va fi uitata, asa cum a fost si a lor.Oamenii a caror viata mi-o imaginez eu au fost tineri si ei la randul lor si nu s-au gandit la moarte in timp ce traiau. Eu ma gandesc la viata lor, acum, cand sunt morti.
Atat de putini sunt aceia de care se leaga viata noastra si atat de multi cei care ne sunt indiferenti, pentru care suntem indiferenti. Cat de importanta mi se pare viata mea acum, dar cat de insignifianta va fi ea cand voi muri...
Imi dau seama ca traim prin ceilalti, mai mult decat prin noi insine, mult mai mult. Mi se pare ca singura cale prin care poti sa-ti asiguri nemurirea e sa lasi ceva in urma: literatura, picturi, sculpturi, descoperiri stiintifice, razboiae castigate sau pierdute, glorie sau rusine, dragoste sau ura. „Nu, nu voi muri de tot!” spunea Puskin, si a avut dreptate. Nici eu nu vreau sa mor de tot! Dar nu vreau ceva maret, eu vreau doar ca odata, cineva sa treaca pe langa mormantul meu si sa se intrebe: „Oare ce viata a avut?”

ralu